Insulinorezistența și diabetul zaharat

Rezistența la insulină, sau insulinorezistența (IR) poate fi definită în multiple moduri. Clinic, IR se definește ca o stare în care un nivel plasmatic crescut de insulină la o persoană, nu produce scăderea glicemiei la fel cum se produce la o persoană sănătoasă. În altă manieră, IR se poate defini ca o stare de diminuare a răspunsului celular la insulină, în prezența unei concentrații normale de insulină. Insulina este hormonul ce facilitează transportul glucozei prin membranele celulare impermeabile. Insulina se cuplează cu receptorul său de la nivelul membranei celulare, determinând pătrunderea în mușchi și țesutul adipos a glucozei pentru a forma glicogen, a acizilor grași pentru a genera trigliceride și a aminoacizilor pentru sinteza proteică. Insulina este astfel un hormon anabolizant. Orice anomalie în legarea insulinei la receptor, sau în răspunsul receptorului la insulină va determina scăderea activității insulinice sau insulinorezistență. Dacă insulina nu funcționează, vom asista la o scădere a pătrunderii glucozei în celule. Rezistența la insulină reflectă un deficit al acțiunii insulinei în special la nivelul mușchiului și ficatului. Cauzele majore ale rezistenței la insulină în mușchi ar putea fi grupate în cauze genetice și cauze determinate de obezitate și inactivitate fizică. Cercetările recente sugerează că hiperglicemia, consecință a insulinorezistenței datorate excesului ponderal, la copii și adolescenți, determină autoimunitate urmată de distrugerea celulelor β pancreatice.

În diabetul zaharat tip 1 insulinorezistența poate caracteriza un diabet instabil, la care un bun control metabolic este uneori extrem de dificil de realizat. În clinică termenul de insulinorezistență este folosit când doza totală de insulină depășește 200 U.I. pe zi sau 2 U.I./kg corp/zi. Pubertatea se caracterizează  prin rezistența crescută la insulină datorită hipersecreției de hormon de creștere. Supradozarea de insulină, care se întâlnește frecvent în pediatrie determină frecvente hipoglicemii simptomatice, urmate de câștig ponderal și în final, de creșterea rezistenței la insulină. Defecte ale farmacocineticii insulinei sunt implicate în sindromul de insulinorezistență subcutanată, suspectat la pacienții care, în ciuda dozelor mari de insulină, continuă să aibă glicemii mari și chiar cetoacidoze recurente. În această situație s-a observat ameliorarea controlului metabolic după administrarea insulinei pe altă cale decât cea subcutanată (intramuscular, intravenos). Acest fapt sugerează prezența unui deficit în absorbția subcutanată a insulinei, determinat posibil de lipohipertrofie, degradarea locală excesivă a insulinei de către țesutul subcutanat, defecte ale fluxului sanguin de la nivelul locului de injecție.

Rezistența la insulină este prezentă și în populația generală normoglicemică într-un procent ce variază în funcție de indicele de masă corporală de la 10% la subiecții slabi până la 26% la persoanele obeze. În populația generală există o mare heterogenitate privind sensibilitatea țesuturilor față de acest hormon, astfel că 1∕3 din persoanele aparent sănătoase prezintă un anumit grad de insulinorezistență. Deși rezistența la insulină nu este o boală, prezența sa la subiecții obezi și non-obezi este asociată cu risc crescut de morbiditate cardiovasculară și diabet zaharat tip 2. Obezitatea și sedentarismul sunt factori majori implicați în insulinorezistență. A fost demonstrat că sensibilitatea la insulină poate fi ameliorată prin exercițiu fizic, independent de scăderea ponderală și modificările compoziției corporale. Astfel, la pacienții cu diabet zaharat tip 2 și insulinorezistență, șase săptămâni de antrenament determină creșterea captării glucozei și a sintezei de glicogen, cu ameliorarea sensibilității la insulină.

Insulinorezistența din diabetul zaharat reprezintă un factor de risc independent pentru apariția afectării cardiovasculare. Considerat inițial doar ca o afecțiune a metabolismului glucidic, diabetul zaharat s-a dovedit a fi o entitate complexă, având ca principal impact cel cardiovascular, 80% din mortalitatea diabeticilor fiind de cauza aterosclerotică.

Tratamentul farmacologic al insulinorezistenței este dedicat, deocamdată, diabetului zaharat tip 2 și constă în utilizarea unor medicamente care ameliorează rezistența la insulină având ca mecanism major de acțiune reducerea efectelor pe care hiperglicemia cronică le exercită asupra acțiunii și secreției insulinei. În DZ tip 2, obezitatea și sedentarismul sunt factori majori implicați în insulinorezistență. Există evidențe că antrenarea mușchilor determină stimularea expresiei transportorilor de glucoză, atât în DZ tip1 cât și în DZ tip 2. De asemenea,  factorii nutriționali joacă un rol important în ameliorarea fenomenului insulinorezistenței.

Dr. Claudiu COBUZ

Medic primar diabet zaharat, nutriție și boli metabolice, Doctor în științe medicale, Lector universitar